Oamenii ma judeca tot timpul. Ei nu au cum sa inteleaga povestea mea si trairile mele de pana acum. Ei pot doar sa observe sau sa perceapa prin filtrele propriilor lor experiente. Oricat de mult mi.as dori ca oamenii sa stie, sa inteleaga adevarul meu...e in zadar. Fie nu ma asculta, fie nu ma cred, fie vor interpreta in modul lor propriu.
   E inutil sa aleg sa.mi construiesc viata in functie de parerea si sfaturile celorlalti. Eu sunt stapana pe viata mea si numai eu stiu ce e mai bine sau mai potrivit pentru mine. Nu cred ca e nevoie sa ma justific si sa dau explicatii in fata nimanui. Pana la urma nimanui nu.i pasa cu adevarat incotro ma duce pe mine viata.
   Fiecare se gandeste la propriu sau destin atunci cand pune seara capul pe perna.

   Stii.? Toti par perfecti la inceput.! Ai observat si tu, nu.?
   Nimeni nu vine in fata persoanei de la care asteapta iubire, cu masca in mana, spunandu-si toate temerile si toate framantarile. Ne prezentam cu prenumele, uneori nu spunem numele de familie si ne caracterizam pe scurt: varsta, hobby-uri, interese. Dar cati dintre noi ne aratam asa cum suntem in realitate.? Cu sufletul dezgolit.? Niciunul.! Fiindca ne este teama sa recunoastem ca suntem umani, ca avem sentimente si temeri. Jucam teatru, ne credem in permanenta la un bal mascat.
   Si atunci...cum sa nu te temi sa te indragostesti cand ai in fata ta un om care poarta o masca.?
   Cum sa ai incredere.?